Catehismul de la Baltimore
Lecţia a 18-a: Despre căinţă
195 Î: Ce este căinţa sau părerea de rău pentru păcat ?
R: Căinţa sau părerea de rău pentru păcat este o ură faţă de păcat şi o adevărată întristare a sufletului de a-l fi ofensat pe Dumnezeu, cu o fermă hotărâre de a nu mai păcătui deloc.
„Ofensat”, adică a fi făcut ceva care nu îi place.
196 Î: Ce fel de căinţă trebuie să avem pentru păcatele noastre ?
R : Căinţa pe care trebuie să o avem trebuie să fie interioară, supranaturală, universală şi suverană.
197 Î: Ce se înţelege din caracterul căinţei de a fi interioară ?
R : Când spunem “căinţă interioară” spunem că trebuie să vină din inimă şi nu doar de pe buze.
Interioară
, adică trebuie să avem o adevărată îndurerare în inima noastră. Să luăm cazul unui băiat care ar plânge în confesional şi ar pretinde faţă de preot că îi pare tare rău. Preotul ar putea fi înşelat şi i-ar putea da absolvirea; dar Dumnezeu, care vede în inimile noastre, va şti că lui nu-i pare cu adevărat rău, ci doar pretinde astfel, adică această căinţă a lui nu este interioară, ci exterioară. Atunci, Dumnezeu va opri iertarea Sa şi nu va şterge păcatele, iar băiatul va avea un nou păcat de sacrilegiu pe sufletul său, fiindcă este un sacrilegiu să laşi preotul să dea absolvirea când ştii că nu ai dispoziţia necesară şi nu încerci să faci tot ce ar trebui pentru o bună spovadă. Înţelegi, deci, că poţi să înşeli preotul şi să primeşti absolvirea, dar Dumnezeu nu va lăsa absolvirea să aibă efect, iar păcatele vor rămânea. Dacă preotul ar fi cunoscut dispoziţia ta aşa cum Dumnezeu o cunoaşte şi cum însuţi o cunoşti, el nu ţi-ar fi dat absolvirea până ce dispoziţia ta nu se va fi schimbat.
198 Î: Ce se înțelege prin caracterul supranatural al căinţei ?
R: Când vorbim de căinţă supranaturală, aceasta înseamnă că ea rezultă dintr-o graţie a lui Dumnezeu,
fiind incitată de motivaţii care izvorăsc din credinţă și nu de motivaţie doar naturală. „Supranaturală” înseamnă că trebuie să ne pară rău că am păcătuit în baza unui lucru pe care Dumnezeu ni l-a făcut cunoscut. De exemplu, fie pentru că păcatul este neplăcut lui Dumnezeu, fie pentru că am pierdut raiul din cauza asta, fie pentru că vom fi pedepsiţi în Iad sau în Purgatoriu. Dar, dacă ne pare rău doar din motive naturale, nu este părerea de rău potrivită. Dacă unui om îi pare rău că a furat numai din cauză că a fost prins şi urmează să meargă la închisoare, părerea lui de rău este doar naturală. Sau dacă unui băiat îi pare rău că a spus minciuni numai fiindcă a fost pedepsit pentru ele, părerea lui de rău e naturală şi atât. Sau dacă unui om îi pare rău că s-a intoxicat voluntar fiindcă astfel și-a pierdut poziţia în societate şi şi-a distrus sănătatea, nu are părerea de rău necesară. Acestor persoane ar trebui să le pară rău că au furat, au spus minciuni ori s-au drogat fiindcă aceastea sunt lucruri împotriva lui Dumnezeu, lucruri interzise de El şi care merită pedeapsă. Dacā regretăm că l-am ofensat pe Dumnezeu în baza bunătăţii Sale, despre o asemenea căinţă spunem că este perfectă. Dacă ne regretăm păcatele fiindcă în urma lor suntem în mare pericol de a fi pedepsiţi de Dumnezeu, sau fiindcă am pierdut Cerul din cauza lor, fără să avem în vedere bunătatea lui Dumnezeu, atunci căinţa noastră este imperfectă.
199 Î. Ce trebuie înţeles prin caracterul universal al căinţei ?
R: Când spunem „căinţă universală” înseamnă că trebuie să regretăm toate păcatele noastre de moarte. Dacă cineva a comis zece păcate de moarte şi regretă nouă dintre ele, dar nu şi al zecelea, atunci niciunul dintre cele zece păcate nu va fi iertat. Iar dacă a comis o mie de păcate de moarte şi se căieşte pentru toate în afară de unul, niciunul nu i se va ierta. De ce ? Fiindcă nimeni nu poate avea Graţia lui Dumnezeu şi păcat de moarte pe suflet în acelaşi timp. Atâta vreme cât un păcat de moarte este pe suflet, Graţia Sfinţitoare nu poate veni peste acela. De asemenea, nimeni nu poate avea doar jumătate de părere de rău pentru a-l fi ofensat pe Dumnezeu, ci fie îi pare pe deplin rău, fie nu-i pare rău. Prin urmare, nu îţi poate părea rău în mod parţial.
200 Î. Ce trebuie înţeles prin caracterul suveran al căinţei ?
R: „Căinţă suverană” înseamnă că regretul de a-l fi ofensat pe Dumnezeu trece înaintea părerii de rău faţă de oricare altă nenorocire care ni s-ar putea întâmpla.
201 Î. De ce trebuie să ne pară rău de păcatele noastre ?
R: Trebuie să ne pară rău de păcatele noastre fiindcă păcatul este cea mai mare nenorocire pentru noi, o ofensă adusă lui Dumnezeu, creatorul, proniatorul şi răscumpărătorul nostru şi fiindcă ne aruncă în afara Cerului, condamnându-ne la pedeapsa veşnică a iadului. Noi considerăm că o nenorocire este mare în funcţie de durata de timp în care trebuie să o suportăm. A fi orb este, desigur, o nenorocire. Dar e o nenorocire mai mare să fii orb toată viaţa decât să fii orb o singură zi. Aşadar, păcatul este cea mai mare rău care ni se poate întâmpla, fiindcă nenorocirea pe care ne-o aduce durează nu doar un mare număr de ani, ci toată veşnicia. Chiar şi o mică suferinţă ar fi teribilă dacă ar dura o veşnicie, dar suferinţele în urma păcatului de moarte sunt mai mari decât tot ce am putea descrie ori chiar imagina şi durează o veşnicie. Niciun mare rău din lumea aceasta nu durează o veşnicie şi este un rău mic prin comparaţie cu păcatul de moarte. Păcatul ne face nerecunoscători faţă de Dumnezeu, care ne-a dat existenţa. „Proniatorul”, fiindcă dacă Dumnezeu ar înceta să ne vegheze şi să ne poarte de grijă, chiar şi un timp scurt, am înceta să existăm. „Răscumpărătorul”, fiindcă a suferit atât de mult pentru noi.
202 Î. De câte feluri este căinţa ?
R: Căinţa este de două feluri : căinţa perfectă şi căinţa imperfectă.
203 Î. Ce este căinţa perfectă ?
R: Căinţa perfectă este aceea care ne umple de părere de rău şi de ură faţă de păcat deoarece îl ofensează pe Dumnezeu care este infinit de bun şi de demn de a fi iubit. Poate să fie foarte greu să avem o căinţă perfectă, dar trebuie întotdeauna să încercăm să o obţinem, astfel încât căinţa noastră să fie cât de perfectă ne este posibil. Acesta este felul de căinţă pe care trebuie să îl avem pentru ca păcatele noastre de moarte să fie iertate dacă am fi în pericol de moarte şi nu am avea posibilitatea să ne spovedim. Căinţa imperfectă, urmată de absolvirea dată de preot, face păcatul de moarte fără consecinţe.
204 Î : Ce este căinţa imperfectă ?
R: Căinţa imperfectă este aceea prin care urâm ceea ce îl ofensează pe Dumnezeu fiindcă prin aceasta noi pierdem Cerul şi merităm iadul sau fiindcă păcatul este vrednic de ură prin el însuşi.
205. Î: Caracterul imperfect al căinţei este suficient pentru e spovadă eficientă ?
R: Căinţa imperfectă este suficientă pentru o spovadă eficientă, dar ar trebui să facem eforturi pentru a dobândi o căinţă perfectă.
206. Î: Ce se înţelege prin fermă hotărâre de a nu mai păcătui ?
R: Prin ferma hotărâre de a nu mai păcătui se înţelege o hotărâre fixată, definitivă, nu numai de a evita toate păcatele de moarte, ci şi ocaziile aproape de păcat.
„Fixată, definitivă” înseamnă că am luat o hotărâre nu doar pentru un timp anumit, ci pentru întregul viitor.
207. Î: Ce se înţelege prin ocazii apropiate de păcat ?
R: Prin ocazii apropiate de păcat înţelegem toate persoanele, locurile şi lucrurile care ne conduc cu uşurinţă la păcat.
„Ocazii”:Sunt multe feluri de ocazii de păcat. Mai întâi, deosebim ocaziile voluntare de cele necesare, adică cele pe care le putem evita de cele pe care nu le putem evita. Spre exemplu, dacă un coleg obişuieşte să aibă conversaţii destrăbălate, putem să evităm astfel de ocazii, fiindcă ne putem ţine departe de el. Dar, dacă cel care păcătuieşte este un membru al propriei noastre familii, care trăieşte cu noi, nu putem atât de uşor să îl evităm. Pe urmă, deosebim ocaziile apropiate de cele îndepărtate. Ocaziile apropiate de păcat sunt acelea care în mod obişnuit ne conduc la păcat. Spre exemplu, dacă un om se droghează ori se îmbată aproape întotdeauna când se duce într-un anumit loc, spunem că acel loc este o ocazie apropiată de păcat. Dar, dacă acolo s-a drogat ori s-a îmbătat doar o dată după ce a fost de cincizeci de ori, spunem că este ocazie îndepărtată de păcat. Deci, nu este suficient să evităm păcatul, ci trebuie să evităm ocaziile care duc la păcat. Dacă am luat o hotărâre fermă de a ne îmbunătăţi, înseamnă că suntem hotărâţi să evităm tot ce ştim că ne duce la păcat. Nu este suficient să-mi spun: „voi merge în acel loc (sau cu acea persoană), dar nu voi mai face acelaşi fel de păcat”. Nu conta pe un asemenea gând! Dacă vei merge din nou, vei cădea din nou. Domnul nostru, care spune adevărul, a zis: „cel care iubeşte primejdia va cădea într-însa”. Ocazia de păcat este întotdeauna „primejdia” şi, odată intrat în ea, vei cădea în mod mizerabil. Îndepărtează cauza, ţine-te departe de ocazie şi păcatul va înceta de la sine. Să presupunem că tencuiala dintr-un loc al casei tale a căzut, iar cauza acestui lucru este e scurgere dintr-o ţeavă de apă aflată deasupra, astfel încât scurgerea infiltrează tencuiala şi duce la căderea ei. Care este primul lucru care ar trebui făcut? Desigur, ar trebui mai întâi oprită scurgerea apei din acea ţeavă. Ar fi curată nebunie ca cineva să cheme un zidar să repare peretele în timp ce apa se scurge în continuare. Oricine ar spune că un astfel de om nu e în toate minţile: tencuiala va cădea din nou ori de câte ori ar fi reparată şi prea puţin ar conta cu câtă măiestrie lucrează zidarul. Dacă vrem ca lucrarea să aibă succes, trebuie mai întâi reparată ţeava, cauza stricăciunii. Or, prilejul de păcat este asemenea scurgerii unei ţevi, care, nereparată, va duce la căderea zidului de fiecare dată. Opreşte scurgerea, înlătură ocazia de păcat şi nu vei mai recădea în el, cel puţin nu atât de des.
„Persoanele”: este vorba în general de rele tovărăşii. Aceste persoane pot să nu fie rele luate singure, ci rele când suntem împreună cu ele, astfel încât noi înşine putem devenim rele tovărăşii pentru ele şi prilejuri de păcat.
„Locurile”: baruri, teatre de joasă speţă, saloane de dansuri deşucheate şi orice loc în care vedem şi auzim lucruri contrare credinţei ori moralei.
„Lucrurile”: cărţile rele, imagini ori filme rele şi altele asemenea.
